Paolo Rossi despre ,,nașterea științei moderne în Europa’’

Nașterea științei moderne nu a fost o naștere precum nașterea unui copil, o naștere bine delimitată, nu a fost o naștere pură adică neamestecată cu elemente socotite apoi, în timp, neștiințifice. A fost o apariție complexă purtând cu ea elemente ce aveau să fie înlăturate ca erorile unei cunoașteri nesupuse experimentului și observației. Oamenii de știință precum Kepler sau Newton nu au fost doar oameni de știință, ci oameni  cu preocupări mistice, religioase. Unii istorici ai științei pentru a expune glorioasa știință modernă, noutatea ei în lumea modernă, ruptura cu concepțiile influențate de misticisme, de religii, de filosofii nesupuse observației și experimentului, au purificat știința și pe oamenii de știință de conexiunile cu misticismele, cu concepțiile religioase, cu alchimia, toate considerate mai puțin onorabile. Vrând să fie științifici, istoricii științei au devenit idealizatori ai trecutului științei, asistând astfel la o naștere imaculată și pură a științei din lumea întunecată a superstiției magico-mistico-religioase. Sau mai degrabă au realizat o moșire prin care cordonul ombilical, ce lega știința de lumea superstiției, era tăiat pentru totdeauna și uitat. Însă Paolo Rossi nu-și mai permite o asemenea idealizare a apariției științei.

Noile figuri: inginerul, mecanicul, experimentatorul, filosoful naturii

Apar în secolele XVI-XVII alături de figurile predominante în Europa încă din Evul Mediu: sfântul, călugărul, profesorul universitar, războinicul, meșteșugarul, magul, apoi umanistul, gentilomul.

Palissy în 1580 proiectant de mașini irealizate, ucenic sticlar, riscând moartea prin înfometare și condamnarea la moarte, murind la Bastilia, susține că poți învăța mai multă filosofie din practica cu obiecte artificiale și naturale, practică ce poate arăta ca false învățăturile studiate la universitate.

Robert Norman, un marinar dedicat construirii busolelor, se socotește un mecanic neinstruit, nu știe cauzele magnetismului, dar munca sa îi aduce o cunoaștere pe care știutorii de carte, plăsmuitorii de concepte nu o au. Jean Luis Vives îi invită în 1531 pe cei studioși, pe literați, să studieze problemele legate de mașini, țesătorie, navigație, agricultură, punând accent pe cercetarea empirică în defavoarea celei exclusiv verbale.

Andreas Vesalius, în 1543, critică diferențierea păguboasă din activitatea medicului: profesorul care expune despre disecarea cadavrului, neatingându-se de cadavru, iar cel care disecă, la rang de măcelar, ce n-are habar de teoriile din cărți.

O literatură impresionantă despre practicile din munca artiștilor, inginerilor, mecanicilor, meșteșugarilor superiori, inventivi, pornește de la Brunelleschi până la da Vinci, Dürer și Lomazzo. De la sfârșitul secolului XIV până la începutul secolul XVII apare o mulțime mare de lucrări despre inginerie, minerit, mecanică, navigație, balistică, fortificații, geometrie descriptivă, mașini de război, arhitectură. Cultura nu se mai elaborează doar în universități și mănăstiri, ci în ateliere, precum al lui Lorenzo Ghiberti, ce sunt și fabrici unde se formau în același timp pictori, sculptori, ingineri, tehnicieni, constructori, producători de mașini.

Andreas Vesalius (1514-1564)

Inginerul devine prestigios precum medicul sau profesorul  universitar. Arta se întâlnește cu ingineria, pictura cu știința, folosindu-se de matematică (teoria proporțiilor, perspectivei) în a construi, a străpunge munții, a face canale. Un Leon Alberti sau un Leonardo da Vinci au adus împreună în același om arta și ingineria, mecanica și filosofia, artele mecanice cu artele liberale.

Vesalius avea să se folosească de pictura din școala lui Tițian  pentru a reda structura corpului uman. La fel, Fuchs în 1542 se folosește de artiști pentru a reda plantele clasificate prin ilustrații. Punerea în cărți a procedeelor tehnicienilor și meșteșugarilor este o misiune urgentă după Leibniz, fiindcă oamenii cultivați ignoră progresele artelor mecanice.

Bunurile omenirii pot fi mult sporite dacă filosofii naturii s-ar interesa de experimentele făcute de meșteșugari, chiar dacă nu sunt la fel de organizate ca cele ale virtuozilor din laboratoare (Boyle). Asta face Diderot interesându-se de munca din ateliere pentru a scrie despre ele, înlăturând prejudecata că obiectele materiale nu ar fi demne de spiritul unor trufași gânditori (pp. 38, 47-51, 58-59, 66-68).

Noua știința a lucrurilor nemaivăzute

Campanella în ,,Cetatea soarelui’’ (1602) conștientiza schimbarea radicală a timpului odată cu tiparul, praful de pușcă, busola și alte invenții, la fel Bacon în 1620 vedea o influență asupra lucrurilor pe care nimeni nu a mai exercitat-o cu asemenea eficacitate (p. 61). Noul (novum, nova, nuove…) apare în titlurile unor lucrări importante scrise de Bacon, Kepler, Galilei, Gilbert, termenul ,,nou” apărând în titlurile a sute de cărți publicate în secolele XVI-XVII.

Telescopul lui Galilei pune capăt disputelor teoretice, un instrument rafinează simțurile umane. Microscopium era un termen utilizat de Johannes Faber în 1625 despre niște instrumente care măreau cu circa 10 diametre, iar Federico Cesi în 1625 adaugă o ilustrație a ceva văzut cu microscopium (ochiul păros al albinei, cele 4 limbuțe etc.). Hooke, om de știință baconian, se apleca studiind obiecte neobservate și neluate în seamă de alții precum vârfuri de ace, purici, furnici, iar Leeuwenhoeck,  neaparținând lumii învățaților, prin microscopul creat de el, a făcut observații despre spermatozoizi și globule roșii, minunându-se de aceste mici viețuitoare din corpul omenesc. Malpighi va observa vasele capilare în 1691 și curgerea sângelui prin ele. Descoperirea Lumii noi, în care totul părea altfel, a susținut opiniile antireligioase ale gânditorilor liberi, ale libertinilor, precum generarea spontană din materie (Cardano) sau tezele spinoziste ori materialiste (pp. 61, 64, 71-77, 204).

Johannes (Giovanni) Faber (1574-1629)

Noul cer

Copernic susține începând cu 1507-1512 un sistem cu 2 centri (Soarele și Pământul) ce pare mai simplu, evitând dezacordurile, contradicțiile sistemului complex Ptolemaic, menținând presupoziția metafizică a mișcărilor cerești circulare. Heliocentrismul a fost asociat cu tradiția magico-hermetică, Giordano Bruno, un copernican convins, influențat de cultele solare și magia astrală, susține că Pământul se mișcă întrucât trăiește în jurul soarelui. La universitatea din Salamanca studenții puteau alege în 1561 între sistemele Copernican și Ptolemaic ce să studieze, iar în țările protestante cele două sisteme sunt predate până la sfârșitul secolului XVII.

Tyge (Tycho) Brahe a fost unul dintre cei mai mari observatori ai cerului din istoria astronomiei. Interesat de alchimie, credea într-o afinitate între fenomenele cerești și pământești, iar calculele sale au avut o precizie incredibilă pentru instrumentele și posibilitățile tehnice în cercetarea cerului. Cerul lui Tycho Brahe, unde acesta observa o stea devenind strălucitoare ce apoi avea să dispară de pe el, era un cer ce-și pierduse imutabilitatea și incoruptibilitatea, pe el se circulă în toarte direcțiile, cerul este fluid și liber, mașinăria cerului nu este un corp format din sferele perfecte.

Tycho Brahe (1546-1601)

Kepler descoperă ceea ce mai târziu se vor numi legile lui Kepler, în cadrul unei gândiri mistice: soarele este imaginea lui Dumnezeu-Tatăl, soarele este sediul vieții, al mișcării, al sufletului lumii, el întrece în strălucire și în frumusețe toate lucrurile, el are actul primar mai nobil decât orice act. Soarele împinge corpurile cu o forță proporțională cu cercul în care se difuzează, scăzând cu creșterea distanței…

Același soare va fi pomenit și când Harvey, încercând să înțeleagă circulația sângelui, vorbește despre inimă ca ,,soarele microcosmului’’, adică soarele din om.

Dacă mișcările cerești sunt guvernate de mișcări proprii planetelor, Kepler renunțând la un suflet al planetei, în cazul Soarelui acesta se mișcă în jurul axei sale și ca un vârtej trage după sine toate planetele printr-o species imaterială. După îndelungate calcule Kepler ajunge la eliminarea cercului din mișcarea planetelor renunțând la o tradiție milenară, susținând o elipsă cu soarele într-unul dintre focare. Chiar dacă este apropiat de hermetism și neopitagorism, chiar dacă a căutat date pentru ipoteze metafizice fanteziste, chiar dacă a descoperit a doua lege plecând de la supoziții eronate, Kepler a cercetat variațiile cantitative, a abandonat viziunea animistă, observând că sufletul se poate înlocui cu cel de forță în cazul planetelor (pp. 80-82, 85-89, 92-95, 97, 203).

Johannes Kepler (1571-1630)

Galilei și Descartes

Lumea este formată din date cantitative și măsurabile, din spațiu și corpușoare minime ce se mișcă în spațiu, minime cuante, spune Galilei în 1623, ferindu-se să pomenească termenul ,,atom’’. Ordinea și structura naturii este de tip geometric. Limba matematicii este cea care ne ajută să înțelegem filosofia scrisă în cartea universului, în cartea naturii. Cunoașterea matematică o poate egala pe cea divină, putând ajunge la certitudine absolută în unele cazuri.

Discuțiile cu mecanicii l-au ajutat de multe ori în cercetarea fenomenelor, spune Galilei, iar filosofarea trebuie să ia în seamă munca tehnicienilor și meșteșugarilor. Știința galileiană și cea carteziană trebuie conjugate credea Leonardo di Capua în 1681, deși cartezianismul fusese condamnat de Biserică și expulzat din universități. Cartezianismul a atras, deși a declanșat polemici dure, pentru că unea știința naturii, filosofia și religia. Treptat cartezianismul avea să cucerească universitățile la sfârșitul secolului XVII dar avea să piardă lupta cu știința newtoniană. Totuși Descartes este alături de Galilei, Huygens, Pascal, Newton, Leibniz, între cei care au contribuit la nașterea științei moderne ca matematizare a fizicii. De la Descartes cu ajutorul notației algebrice se face corespondența dintre o ecuație și reprezentarea geometrică. Mișcarea și materia alcătuiesc lumea, natura nu are nimic psihic fiind separată de res cogitans, universul cartezian fiind o geometrie materializată (pp. 110-113, 125, 131-136).

Galileo Galilei (1564-1642)

Filosofia mecanică sau mecanicismul

Descartes susținea că nu există diferență între corpurile din natură și mașinile construite de artizani, animalele fiind mașini, acțiunile voluntare fiind înțelese de Descartes printr-o metaforă ce trimite la mecanismul complex al fântânilor din grădina regală. Bacon susținea că lucrurile artificiale nu diferă de cele naturale prin formă și esență, ci prin cauza eficientă. Ceea ce se demonstrează este făcut de om, geometria este demonstrabilă pentru că figurile sunt trasate de om (Hobbes), iar dacă omul ar demonstra propozițiile din fizică este pentru că el le-ar face. În aritmetică, geometrie dar și mecanică, fiind descendenta lor, sunt adevăruri în măsură în care acestea sunt făcute de om (Giambattista Vico).

Harvey, făcând cotitura de la influența lui Galen, explică circulația sângelui în mod mecanic: inima este o pompă (,,pompează sângele’’), venele și arterele sunt ca niște țevi prin care curge un lichid, sângele, aflat sub presiune, valvele venelor fiind mecanice.

William Harvey (1578-1657)

Totuși un Leibniz va critica înțelegerea a toate prin mașini și mecanisme, susținând că substanțele compuse sunt din puncte metafizice, centre de forță, numite monade, create de Dumnezeu. Raportul dintre fenomene este mecanic dar temeiul este orientat spre un scop, mecanicismul și finalismul nefiind incompatibile pentru Leibniz, însă știința formală va adopta materialismul și spinozismul înlăturând cauzele finale și scopurile (pp. 166-168, 176, 178, 204, 217).

Filosofia chimică

Produs al revoluției științifice, chimia devine știință în secolele XVII-XVIII. Ceva care seamănă cu un chimist este un farmacist, un medic, un membru al academiilor de mineralogie și metalurgie sau cercetător în grădinile botanice, adică un personaj care produce substanțe identice cu cele din natură. Totuși acesta nu renunță la contextul hermetic, alchimic.

Paracelsus credea în sare, sulf și mercur ca elemente originare, iar iatrochimistul (chimistul medical) Rudolph Glauber producea săruri, acizi, sulfatul de sodiu devenind un medicament la modă, nu fără a se plânge de semeni că dedică mai mult timp petrecerilor decât artelor și științelor cu care țara lui ar conduce lumea.

La Boyle cele trei elemente paracelsiene sunt respinse ca fiind originare, chimia putând transforma în realitate orice în orice altceva. Apropierea chimiei de filosofia mecanică punea problema raportului dintre corpusculii filosofiei mecanice și doctrina elementelor chimice (pp. 179-187).

Robert Boyle (1627-1691)

Universitățile și academiile

Universitățile erau de cele mai multe ori conservatoare și refractare la noua cunoaștere. Academiile vor fi însă locurile unde finalitatea era nu răspândirea cunoașterii ca în universitate,  ci progresul ei prin cercetările și practicile unui grup sau unei echipe. Academiilor li se prezentau descoperirile, invențiile, practicile acelor oameni ce nu aveau pregătire universitară. Chiar dacă aveau nume stranii (Licei, Spioni, Illuminati, Incogniti etc.), în academii se discutau ipoteze, experimente, experimentalismul fiind preponderant, se făceau evaluări, se compilau istorii ale mecanicii, astronomiei, agriculturii, navigației, fabricării diverselor materiale, se publicau reviste… (pp. 243-244, 250, 252-253)

Francis Bacon (1561-1626)

Clasificări și limba universală

Pentru noua știință plantele, animalele, rocile trebuiau clasificate. Cesalpino, Gesner cu rinocerul celebru reprezentat de marele Dürer, Malpighi, John Parkinson, Linnaeus caută esențialul în funcție de care să clasifice plantele și animalele. Numeroase proiecte ale unor limbi universale care să depășească confuziile limbilor naturale au apărut în secolul XVII, iar Bacon și Leibniz s-au interesat de hieroglifele egiptene și ideogramele chineze tocmai în acest sens.

Limba universală, filosofică, trebuia să cuprindă semne pentru imaginile mentale ale lucrurilor, putând să redea raporturile și relațiile dintre lucruri. Limba universală va fi temeiul pentru o enciclopedie universală în care natura să fie ordonată simetric și geometric, cum voia John Wilkins (pp.  223-225, 228-229).

Newton

Principiile filosofiei au caracter matematic, iar ipotezele, teoriile trebuie susținute empiric. Cu definiții, axiome, propozițiile ca niște premise, corolarele (comentariile sau scoliile), ca și Euclid, Newton construiește noua fizică din Principia. Lumea lui Newton nu este compusă ca al lui Descartes doar din mișcare și materie, ci și din spațiu, adică vidul infinit, omogen, unde particulele se mișcă.

Isaac Newton (1643-1727)

Natura este omogenă, invariabilă, regulată, previzibilă, ea este uniformă, legile fiind valabile universal. Dumnezeu este prezent în sistemul planetelor și stelelor, în întregul spațiu ce este un sensorium al divinității.

De la moartea lui Newton manuscrisele cu caracter religios și alchimic au fost trecute sub tăcere, marele economist Keynes, care a achiziționat o parte din manuscrisele lui Newton, l-a numit ultimul dintre magicieni, primul dintre oamenii de știință moderni. Fiindcă manuscrisele achiziționate cuprindeau un amestec de știință, religie, alchimie (numai alchimia apare în câteva mii de pagini manuscrise).

Leibniz socotea straniu Dumnezeul ce făcea parte din universul lui Newton: Dumnezeu trebuia să intervină din când în când ca să întoarcă ceasornicul universului căci altfel s-ar strica. Faptul că forța activă scădea, era apărat maestrul Newton de adeptul său Clarke, necesita intervenția divinului fiindcă materia este moartă, este inertă, inactivă, lumea newtoniană având astfel nevoie de a fi reordonată, repusă la punct, recreată. Un fel de reluare, recreere este și știința modernă: Newton credea într-o știință ce era pierdută din vremurile vechi, o cunoaștere revelată de Dumnezeu dar pierdută în timp, acoperită de păcat și redescoperită prin noua știință, ca o întoarcere la prisca sapientia, o tradiție a înțelepciunii perene, vechi, ce fusese uitată. Să sperăm că ne putem bucura de această prisca sapientia cât mai mult timp, fiindcă după calculele lui Newton sfârșitul lumii (Apocalipsa) este în secolele XX-XXI (pp. 255-256, 259-261, 269, 273, 279, 283).

Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716)

Dedalus sive mechanicus

Mitul lui Dedal interpretat de Francis Bacon, un susținător al artelor mecanice, indică o conștientizare a ambiguității morale a efectelor cunoașterii tehnice. Dedal era un inventator, producând o mașină care a permis Pasifei (Pasiphae) să se împreuneze cu un taur zămislind minotaurul devorator de tineri. Astfel artele mecanice produc o cunoaștere practică, instrumente bune pentru viață, dar și instrumente pentru viciu, rău și moarte. Ele pot fi oferi și remedii la rău. Interesul pentru noua știință nu putea fi separat de caritate (Bacon), de creștinismul universal (Leibniz), de teocrația universală (Campanella), de pacea universală (Comenius)…Natura nu este un obiect de dominat, ci de reverență, de citit cu umilință în marea carte scrisă de divinitate (p. 60).

Tarantula, tarantella, tarantism

Torricelli îi scrie maestrului Galilei cum a râs când a citit în lucrarea lui Kircher (profesor de matematică, fizică și limbi orientale) despre magnetism, dar și despre o mulțime de lucruri în diverse limbi, printre care și o partitură muzicală ce vindecă de tarantism. Tarantismul, o stare provocată de veninul tarantulei, tarantulații din sudul Italiei, mușcații de tarantule, mișcându-se stimulați de muzică pentru a se putea vindeca de efectul veninului, dansând, de aici se pare dansul tarantella (p. 198).

Athanasius Kircher (1602-1680)

Tarantismul este considerat azi un fenomen greu de înțeles în limitele unei științe cantitative, râsul omului de știință fiind poate distanțarea de anumite fenomene ce nu mai pot fi explicate mecanic, care sunt trecute în rândul inexistențelor pentru că se apropie prea mult de magicul de care Kircher se folosea, pentru a înțelege tarantismul vindecat prin muzică.

scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Paolo Rossi, Nașterea științei moderne în Europa, trad. Dragoș Cojocaru, Iași, Polirom, 2004

surse imagini: carturesti.ro; amazon.com; britannica.com; wikipedia.org; planetarium.dk; christianity.com; mediengeschichte.dnb.de; wikimedia.org


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.