,,Ideea de natură’’ într-o istorie a gândirii cosmologice europene scrisă de Collingwood

Cele trei cosmologii

Lumea modernă a preluat ideile de proces, de schimbare și de dezvoltare din studiul istoriei (secolul XVIII – Turgot și Voltaire), ideea de progres transpusă în cercetarea naturii avea să devină cunoscută prin termenul evoluție. Analogia dintre dezvoltarea și progresele din istorie cu cele din natură este cea care stă la baza cosmologiei moderne.

Gândirea naturii la greci avea ca analogie microcosmul (omul) și macrocosmosul (natura), iar cosmologia renascentistă (secolele XVI-XVIII) avea ca analogie: natura ca operă a lui Dumnezeu și mașinăriile create de om (pp. 24-26, 29).

În cosmologia greacă, de la pitagoricieni la Aristotel, schimbările erau ciclice, mișcările din lumea naturală sunt într-o rotație uniformă.

În gândirea modernă emergența lucrurilor noi, schimbarea este progresivă, iar schimbările care par ciclice nu sunt așa, fiind de fapt o mișcare în spirală. De asemenea, mecanicismul renascentist a fost părăsit pentru evoluție, progres și dezvoltare, chiar dacă există mecanisme și mașinării în natură, natura nu este o mașinărie.

În mașinăria renascentistă sau în natura greacă, structura lucrurilor, substanța lor era baza funcției. În lumea modernă, ca și în istorie, structura este un complex de funcții, substanța fiind transformată în funcție. Natura nu mai cuprinde substanțe, ci procese, existența oricărui lucru fiind existența complexului de funcții, de procese. Fiecare funcție sau proces având nevoie de un timp prin care lucrul/substanța se poate face, se poate manifesta (pp. 29-32, 34-35, 38-39, 44).

28691186._SY475_

Ideea de natură la greci

Lumea este un lucru însuflețit încă de la Thales, care a răspuns la întrebarea asupra naturii. Natura este un organism însuflețit. Un aer precum un suflet ce înconjoară și pătrunde toate, este substanța sau natura a toate la Anaximene sau indeterminatul sau indefinitul este natura lucrurilor din care apar toate lucrurile, la Anaximandru. Natura (physis) desemnând substanța primară din care sunt toate existențele (pp. 58-59, 61-62, 67, 74, 76).

Dar natura la greci însemna și principiu, o sursă, un temei, o origine a felului de a fi, de a se comporta a unui existent, de exemplu, stă în natura unu câine să latre sau să muște. Dar dacă punem întrebarea: de ce latră câinele și răspundem pentru că stă în natura lui, atunci nu aflăm nimic.

Mai târziu termenul natură avea sensul de totalitate a lucrurilor sinonim cu cosmos sau univers, ceva mai apropiat de uzul cuvântului ,,natură’’ cu semnificația ei obișnuită de azi (pp. 76-78, 81).

Pitagora a luat calea matematicii, el a observat că totul poate fi modelat geometric încât natura lucrurilor pe baza căreia ele sunt ceea ce sunt, are structură și formă geometrică. La fel și muzica, natura ei este descrisă prin termeni matematici, raporturile 1:2, 2:3, 3:4 producând intervale muzicale concordante, următoarele din aceeași serie fiind disonante.

Pitagora a avut dreptate în istoria științei, în fizică și în chimie, cu descrierea lucrurilor prin termeni matematici. Această cale a fost mai ușor de străbătut pentru că față de materia sau substanța originară neînțeleasă bine, matematica era inteligibilă, iar mintea umană era la ea acasă (pp. 89-93).

Kapitolinischer_Pythagoras
Pitagora (circa 580/570-495 î. Hr.)

La Platon lucrurile imită sau participă la ideile-forme ale lucrurilor. Formele matematice pitagoriciene și noțiunile etice socratice ca forme ale comportamentului uman par să fi dat temeiul, pentru ca forma să fie ceva imanent lucrurilor. Dar ideile sau formele lucrurilor au devenit transcendente, lucru mai clar la creația lumii de către zeu.

Zeul creează pentru că este bun, el este un demiurg ce plăsmuiește lumea din materia nedeterminată după modelul formelor preexistente. Că lucrurile sunt imperfecte și nu imită sau participă la perfecțiunea formei, neoplatonicienii au explicat-o prin caracterul refractar și haotic al materiei, neacceptând desăvârșirea formei sau ideii (pp. 100, 119, 126-127).

Aristotel face teoria physis-ului sau naturii lucrurilor, enumerând mai multe sensuri: originea lucrurilor, sămânța lucrurilor, originea mișcării sau a schimbării, materia inițială, esența sau forma lucrurilor naturale, esența sau forma în general, esența lucrurilor care au principul mișcării în ele însele.

Lucrurile par că au principul mișcării în ele însele atunci când sămânța se dezvoltă și devine plantă. Dar ea este controlată de ceva nematerial, de forma plantei, ca ideea sau forma platoniciană, funcționând precum o cauză finală în procesul prin care sămânța devine o anumită plantă. Energia determinată de cauza finală a formei pentru a face planta din sămânță este independentă de formă, originea energiei fiind într-o cauză eficientă. Dar mișcarea energiei, stimularea, dirijarea ei pentru realizarea formei în plantă, năzuința lucrului material de a încorpora forma în propria materie, de a o realiza cât mai bine, cât mai desăvârșit, are la origine cauza formală încât cauza formală sau formele sunt cauze finale și eficiente, motrice ale lucrurilor.

Formele sunt din mișcătorul nemișcat al lumii, gândirea care se gândește pe sine ca gândire, divinitatea, producând aceste forme ce mișcă lucrurile. Toate lucrurile năzuiesc spre perfecțiune, iar perfecțiunea este a divinului ca activitate pură a gândirii, erosul fiind dorința, năzuința celui imperfect de a ajunge la propria perfecțiune, perfecțiune care este deja în Zeu.

Rotația, mișcările uniforme sau complexe ale corpurilor cerești sunt năzuințe spre perfecțiune, spre a imita activitatea nemișcată perfectă a divinității (pp. 134-149).

220px-Robin_G._Collingwood
R. G. Collingwood (1889-1943)

Natura în Renaștere

La începutul Renașterii lumea încă era privită ca un mare organism ca în știința greacă, relația om-natură fiind gândită în termeni de astrologie și magie, științele oculte neîndrumând spre stăpânirea naturii ca asupra unui mecanism, ci asupra unui suflet al naturii. Sfera stelelor fixe din cosmologia aristotelică era cea care influența ce se întâmplă în lume, astrologia fiind încercarea de înțelegere a influenței. Dar științele oculte se vor dilua în vrăjitoria populară după distanțarea de gândirea cosmologică aristotelică.

Cosmosul aristotelico-ptolemaic avea să fie înlăturat începând cu Copernic. Sistemul lui heliocentric elimina un centru al lumii (Pământul și omul ca microcosmos), dar și diferențele dintre substanțele ce acționează diferit. Universul era redus la o omogenitate de substanță și la legile respectate de mișcările lucrurilor.

Giordano Bruno a urmat heliocentrismul, a eliminat vechea distincție în substanța terestră și cerească, eliminând mișcătorul nemișcat exterior universului. Substanța din spațiul infinit este și materie și spirit, cauzând mișcările din natură.

Kepler a înlocuit energia vitală ce produce schimbări calitative cu energia mecanică, observând mareele ce se deplasează datorită atracției lunii.

Galilei susține că în cartea naturii putem citi doar dacă știm limbajul matematicii, aceasta fiind filosofia adevărată a naturii. Tot ce este adevărat este măsurabil și cantitativ, realitatea naturii fiind redusă la cantități, nimic nu este științific dacă nu-i măsurabil, rămânând doar cauzele eficiente de descoperit. Dar la Galilei rămân și Dumnezeu care creează natura și mintea omului care o cunoaște. Mintea și materia fiind dualismul galilean susținut și de Descartes, iar Spinoza face din natură sau Dumnnezeu, unica substanță cu atribute infinite dintre care două sunt cele arhicunoscute: materia și gândirea.

Galileo.arp.300pix
Galileo Galilei (1564-1642) – după pictura lui Justus Sustermans

Pentru Gassendi natura cantitativă și mecanică este singura realitate, mintea fiind o structură formată din elemente materiale, iar natura fiind un mecanism ce se autoreglează deschizând calea materialismului. În acesta se poate vedea și o pietate în fața naturii ca în ‚‚Sistemul naturii’’ lui de Holbach (pp. 161-167, 171-178).

Newton îl urmează pe Galilei, preia atracția universală a lui Gilbert, lumea fiind un mecanism creat de Dumnezeu. Corpurile sunt din particule minuscule înconjurate de spațiu gol, fiind determinate de inerție sau de mișcare accelerată, gravitația fiind un tip al acesteia.

Leibniz are o realitate formată din monade, ca niște puncte spațiale raportate la celelalte, având și minte prin care-și cunosc mediul. Astfel natura este un organism vast pornind de la mecanismul total și ajungând la dezvoltarea conștientă a vieții printr-o năzuință ascendentă constantă (pp. 180-181, 184-185).

GodfreyKneller-IsaacNewton-1689
Isaac Newton (1642/1643-1727) după pictura lui Godfrey Kneller

Natura în modernitate

Mișcările materiei în fizica modernă erau mișcări ale materiei moarte. Prin ideea darwiniană a evoluției, natura fără să urmărească un scop, fără o teleologie organică, prin selecție și adaptare, realizează supraviețuirea, perpetuarea speciilor, dar și noi specii mai adecvate condițiilor de viață.

Dacă ar exprima filosofia de bază, forța vitală din organisme ar fi avea asemănări cu voința oarbă schopenhaueriană ce creează noi forme, deși astfel de idei mai erau în mediul epocii lui Darwin, precum la Tennyson.

Prin genetica materialistă viața a fost explicată în termeni fizico-chimici, deși a rămas o problemă controversată dacă viața se reduce doar la aceste procese (pp. 226-227).

Evoluția creatoare a lui Bergson prin care toate apar, este o împăcare a cauzei eficiente și cauzei finale, elanul vital nu are țel sau scop, dar mișcă totul, improvizând mereu, lucrurile materiale fiind produsele sale, iar legile pe care acestea le respectă fiind formele adoptate pentru o vreme. Tot ce este natură fiind redus la viață și elanul ei, materia fiind o abstracție de care inteligența umană se folosește pentru a manipula lucrurile și realitatea (pp. 230-231).

Pe de altă parte, gravitația ca inerentă materiei a fost una dintre dificultățile exprimate de Newton însuși. Este ea efectul unui impact sau efectul unei cauze imateriale? După ce Newton a spus că particulele se mișcă în vid, unii fizicieni au avansat ipoteza eterului necesar pentru explicarea comportamentului luminii. Acest eter fiind elastic și totodată rigid, găsindu-se în tot spațiul, fiind staționar și neopunând rezistență mișcărilor.

Hw-darwin
Darwin (1809-1882)

O altă problemă a fost apariția calităților chimice din cantitățile fizice: atomii unui element diferind de atomii altui element prin masă și greutate, încât materia nu mai era concepută prin particule ultime cu o masă uniformă, materia grosieră din fizică neputând fi admisă în fața ideii de materie din chimie.

Astfel apare teoria materiei în care atomii nu sunt ultimii compuși, ci sunt formați din electroni, eliminând un electron, de exemplu, atomul dobândește o altă calitate chimică. Aceste procese devin esențiale, încât mișcarea nu mai este un accident al corpului ce-și păstrează natura, ci mișcarea este esențială materiei și vieții. Ceea ce organismul este nu poate fi separat de ceea ce el face, la fel și în cazul materiei. Materia și viața sunt ceea ce sunt prin ceea ce fac (pp. 240-245, 247).

Whitehead, un matematician și fizician, dar și filosof recunoscut, susține că pentru perspectiva modernă procesul, activitatea și schimbarea sunt starea de fapt. Whitehead având o teorie despre natură, bazată pe proces, în care natura este alcătuită din tipare dinamice a căror mișcare este esențială pentru existența lor. Elementele ce compun un lucru, se compun după un tipar sau o structură, activitatea elementelor nefiind doar ciclică sau ritmică, ci și creatoare.

Pentru Whitehead lumea noastră este una dintre cele posibile, și celelalte lumi posibile existând într-un alt spațiu-timp. Lumea posibilă fiind un univers cu legi ce nu sunt întru totul respectate, încât universul ajunge la dezordine, aceste momente de dezordine răsturnând ordinea eșuată într-o alta de tip diferit (pp. 248, 273-278).

Natură și istorie

Teza de la început că viziunea modernă asupra naturii a fost influențată de viziunea progresistă, emergentă a istoriei (vezi și Big Bang-ul cu extinderea universului) este reluată de Collingwood în concluzia lucrării, întregind-o prin ideea că orice cercetare științifică are loc într-un context istoric. Cercetarea științifică, fără a i se nega importanța, cuprinde și fenomenele observate de alți cercetători din trecut, documentele lăsate de aceștia, o teoria științifică fiind și ea un fapt istoric, precum teoria clasică a gravitației din textele lui Newton (pp. 288, 290-292).

Influența trecutului asupra științei o vede Collingwood și în dubla teoretizare a luminii, ca fiind undă și corpusul, adică fantomele teoriei eterului și materiei grosiere din fizica clasică (pp. 249). Cercetarea științifică nu are un sfârșit, înțelegem această idee prin istoria științei, încât gândirea științifică nu poate fi înțeleasă dacă nu este înțeleasă istoria, iar întrebarea asupra naturii este inevitabil legată de cea asupra istoriei (p. 292).

                                                                                    – scris de Cătălin Spătaru

Sursă: Robin George Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, trad. Alexandru Anghel, Editura Herald, București, 2012

surse foto: cel.ro; goodreads.com; wikipedia.org


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.