‚‚Ființă și Frumusețe’’ la Abelardo Lobato sau întoarcerea la kalofania ființei

Norul este. Copacul este. Fluturele este. Omul este. Racheta este. Universul este. Dumnezeu este. Frumusețea este. Acest ‚‚este‘‘, ființa ca ființă, existența ca existență, este atât de neglijat în viața obișnuită, deși apare ca subzistența a toate care sunt, au fost și vor fi. Chiar și neglijența are nevoie de ‚‚a fi’’.

Această ființă este frumoasă? Este-le este frumos? Frumusețea pe care noi o legăm îndeobște de ceva sensibil sau moral, frumosul provocator de o plăcere și bucurie subiectivă, frumusețea poate fi găsită doar în simplul și nudul fapt-de-a-fi?

A bucurat oare pe cineva doar faptul că ‚‚este’’? A avut cineva plăcere doar în simțirea, trăirea, experierea lui ‚‚a fi’’? Că el/ea este și atât,  că lucrurile doar sunt, că tot ce-l înconjoară doar este, că ființările sunt? Și că în locul lor nu este doar nimicul de negândit în nimicnicirea lui? Nimicul cel gândit doar prin a fi: nimicul nu ‘‘este’’, nimicul este…

Este un om frumos doar prin faptul că ‘‘este’’, că ființează? Sau un om este frumos pentru că există, iar frumusețea lui este pentru că omul întâi este/a fost/va fi?

Împrumută oare miracolul existenței, marele și splendidul fapt-de-a-fi, ceva din frumusețea lui, acelei frumuseți sensibile de care suntem atrași, acaparați, subjugați? Iar noi n-o știm lăsându-ne mereu pradă plăcerii, consumându-ne avântul spre miracolul existenței, prin această plăcere facilă provocată de ceea ce ni se prezintă în mod manifest.

Este splendoarea existenței, a ființei ca ființă, cea care dă de fapt strălucire la tot ceea ce ni se prezintă și pe care-l considerăm frumos, datorită plăcerii și bucuriei trăite?

Dar oare nu refuză această existență ca existență, această ființă ca ființă orice atribut, orice calitate, implicit și frumusețea? Putem da acestui celui mai dificil gând – ființa – acest atribut al frumuseții, chiar și esențial fiind? Este aceasta încă o cale a nebuniei de a gândi imposibilul, o cale fără capăt a filosofării? Să nu ne-o refuzăm alături de Abelardo Lobato căci această cale seamănă cel mai mult cu imposibila concepere a ființei.

abebookscom

Întoarcerea la frumusețea obiectivă a ființei

Istoria unor idei filosofice despre frumusețe și ființă pe care Lobato o face, este pentru a răsuci privirea modernă către frumusețea ființei.

Nu, frumusețea nu este doar în privirea noastră subiectivă, în judecățile noastre estetice fără pretenție la obiectivitate, cum cred modernii.

Plotin, în Eneade (V, 8, 9) poate fi urmat din nou către ființa ce este demnă de a fi iubită pentru că este frumoasă. Frumosul este demn de iubit pentru că-i una cu ființa. Fără frumusețe, ființa piere (p. 23). Cuvintele aproape de neînțeles pentru noi, de la un filosof stăpânit de patima unei lumi suprasensibile: ființa și frumusețea sunt una (p. 24).

Ca un filosof neotomist și neoscolastic, Lobato ne arată prin filosofii Evului mediu cum putem privi mai bine frumusețea ființei, căci avem nevoie de o privire mai bună pentru a cunoaște frumusețea ființei.

Frumusețea divină este cauza exemplară după care s-au făcut toate lucrurile, frumusețea stă în formă, în claritatea și splendoarea ei, ce devine sensibilă, frumusețea luminând ca o aură ființa.

Frumusețea este aura ființei la Pseudo-Dionisie Areopagitul (pp. 42-43). Dumnezeu se arată în toate lucrurile prin frumusețea lor, în lucruri fiind teophanii, dar și kalophanii (pp. 43-44, 126).

Vedem lucrurile urâte pentru că nu le înțelegem ca fiind părți ale unui tot, în absolut nu este urât sau monstruos, prinzând toate lucrurile în contraste și diversități, contemplația noastră devine delectabilă, deci înțelegerea este plăcută și frumoasă, susțin frații franciscani în Summa fratris Alexandri (p. 45).

Cele patru proprietăți ale ființei sunt ceva acceptat după Bonaventura, frumusețea stând alături de unitate, adevăr și bine. Frumusețea își are originea în ființă la Albert cel Mare, iar pentru Ulrich din Strasbourg frumosul stă în forma, lumina și splendoarea ființei, frumusețea înconjurând ființa ca o aură.

Pe urma lui Thoma din Aquino, Lobato condiționează frumusețea prin integritate, proporție și claritate (pp. 45-47, 49). În integritate intră mărimile adecvate ale părților lucrurilor sau corpurilor. Proporția include simetrie, ritm, armonie, consonanță. Claritatea apare prin lumină căci lumina clarifică. Înțelegerea clară, splendoarea intelectuală, formele manifestate prin lumină sunt expresii clare ale ființei (pp. 80-87, 90-91).

Frumosul, binele, adevărul și ființa

Adevărul este acordul lucrurilor, al ființărilor cu intelectul, iar binele acordul cu voința, cu partea apetentă/apetitivă din om. Frumosul neavând o facultate specială a spiritului a fost redus la bine sau la adevăr.

De la Pseudo-Dionisie la Thoma de Aquino, frumosul a fost identificat cu binele sau considerat specie a lui. Dar frumosul nu se identifică cu binele. Același Aquinat spunând că binele este ceea ce dă satisfacție părții apetente, voinței, iar frumos ceea ce provoacă plăcere (pp. 108-109).

Frumusețea se raportează și la facultatea cognitivă, la înțelegere și atunci poate fi redusă la adevăr, încât frumusețea este adecvarea dintre lucrul perfect, splendid, strălucitor și intelect. Dar lumina frumuseții, ce înconjoară lucrul, face mai vizibil ceea ce este lucrul, adevărul lui.

Așa încât frumusețea nu se poate reduce nici la adevăr, nici la bine, fiindcă este în relație și cu facultatea cognitivă și cu apetența, dar și cu ființarea.

Ființarea este frumoasă în măsura în care ‚‚este’’, ființarea este frumoasă, iar frumusețea este o ființare a ființei (pp. 110-112). Nu cunoaștem îndeajuns plenitudinea strălucitoare a actelor ființării, nu găsim frumosul în ființare, dar în măsura în care privim în profunzime, precum ființa infinită, atunci găsim că orice ființare este frumoasă.

Spiritul uman aduce cunoașterea și dorința, inteligența și apetența, ființarea se arată inteligibilă și ne arată perfecțiunea (pp. 115-116). Faptul că ființarea este inteligibilă, este poate al doilea miracol după cel al existenței. Frumusețea cere să fie contemplată și plăcută, contemplată cu plăcere, cu bucuria de a descoperi o nouă epifanie a ființării, o nouă kalofanie a ființei, o nouă teofanie a Creatorului frumuseții (pp. 116-117, 126).

Am învățat ceva despre frumusețe și ființă din această ființare numită carte? Să privim mai atent, să contemplăm cu mai multă atenție lucrurile, mișcarea lină a crengilor și frunzelor, până când toate determinațiile lor pier și ele doar ‚‚sunt’’. Apoi va străluci frumusețea ființei ființărilor.

                                                                                                                    – scris de Cătălin Spătaru

 

2012-06-09_IMG_2012-06-02_01.03.26__8651737
Abelardo Lobato (1925-)

 Inteligibilitatea frumuseții pornește de la ființă, întrucât frumosul nu poate exista fără ființă. Aceasta este perspectiva metafizică asupra frumuseții, în care frumusețea reprezintă o proprietate a ființei. Frumusețea este posibilă prin ființă, întemeindu-se în aceasta. Frumusețea lucrurilor nu provine din numirea, perceperea sau teoretizarea acestora: lucrurile sunt frumoase, iar frumusețea lor este aceea care motivează judecata estetică a ființei umane, motiv pentru care frumusețea se află în interiorul ființei sau este chiar ființa (pp. 14 – 25).

 În gândirea greacă a antichității, Frumusețea este întemeiată de Bine. În lucrarea intitulată „Hippias maior” (Platon), Frumusețea este văzută ca manifestându-se în lumea sensibilă, iar perceperea sa este posibilă prin intermediul văzului. Deși se manifestă în concret, originea Frumuseții constă într-o lume ideală, întrucât Frumusețea este armonie și simetrie. Astfel, Frumusețea se amestecă cu Binele, fiindcă ambele se răsfrâng asupra Dragostei. Lucrurile împărtășesc frumusețea, iar frumusețea presupune armonie, simetrie și proporție, însă realitatea frumuseții este doar o idee. În „Banchetul”, Dragostea este văzută ca produs al Frumuseții, iar Dragostea conduce la Bine, motiv pentru care Frumusețea se identifică cu Binele. Platon a fundamentat problematica Frumuseții în filosofie și a clarificat următoarele aspecte: pentru a ajunge la Frumusețe, omul trebuie să pornească din lumea sensibilă și să intuiască Frumusețea, care se află în adevărata realitate. În acest sens, Frumusețea cheamă omul spre transcendență. Fiind transcendentă, toate lucrurile frumoase din lumea sensibilă reprezintă doar împărtășiri din Frumusețe, care se identifică cu Binele (pp. 33 – 35).

 În gândirea creștină, împărtășirea tuturor lucrurilor provine de la Ființa absolută. Frumosul se află în relație cu ființa, iar Frumusețea se manifestă prin lucruri. Caracteristicile unei ființe frumoase constau în armonie, integritate, claritate și ordine. Totodată, ființele frumoase dispun de o ierarhizare: frumusețea este sensibilă, însă și spirituală. Sufletul este frumos, însă îngerii sunt mult mai frumoși decât acesta. Identificarea Frumuseții cu ființa se află în Dumnezeu, căci El este Frumusețea din care provine frumosul tuturor celorlalte ființe. Dumnezeu este cauza eficientă, exemplară și finală a frumuseții finite (pp. 39 – 40).

 În viziunea sfântului Augustin, Frumusețea este Dumnezeu. Frumusețea este Binele și Adevărul, căci provine din Ființa absolută, adică din Dumnezeu. Fiindcă Frumusețea este Binele, aceasta produce Dragostea. Tot ceea ce iubim este frumos, iar nimic din ceea ce nu este frumos nu poate poate fi iubit. Pe de altă parte, Pseudo-Dionise considera că Dumnezeu este Frumusețea subzistentă, iar orice frumusețe a lucrurilor provine de la Dumnezeu, întrucât doar în El există Frumusețea. Totuși, Binele și Frumosul se diferențiază în natura lor, chiar dacă ambele sunt identificate în subiect, întrucât Frumosul indică relația de cauză formală, iar binele indică relația de cauză finală. Cauza exemplară este Frumusețea (divină), fiind sursa tuturor frumuseților existente. Relația dintre Frumusețe și ființă constă în faptul că Dumnezeu este Ființa, iar toate celelalte ființe participă la Bine și la Frumos. În acest sens, frumusețea se află în formă și beneficiază de claritate și splendoare, arătându-se precum o aură în jurul ființei (pp. 41 – 43).

 Sfântul Toma de Aquino considera că Dumnezeu este Ființa absolută (esse subsistens). Cunoașterea umană pornește de la ființările concrete, care participă la Ființă, și care sunt considerate esențe în care Ființa există doar într-un mod limitat. Conceptul de Ființă beneficiază de un conținut real, obiectiv, primordial, iar cunoașterea umană pornește de la acesta. Astfel că ființa dispune de atribute, deci și de proprietăți transcendentale la nivelul ființării. Relația dintre frumsețe și ființă, în concepția lui Toma de Aquino, este cel mai simplu de înțeles prin definiția pe care acesta a oferit-o frumosului: „id quod visum placet, id cuius apprehensio placet”.  Toma de Aquino distinge trei condiții necesare pentru ca ființările să fie frumoase: integritatea, proporția și claritatea. Frumusețea este duală, la fel ca și Adevărul și Binele, căci Frumusețea se identifică cu ființarea, oferindu-i intensitate și amploare, dar se identifică și cu omul, ca ființă intelectuală care are capacitatea de a înțelege manifestările ființării. Întemeierea frumuseții are loc în ființă, iar inteligibilitatea sa este posibilă doar pornind de la ființă (pp. 50 – 52).

 În gândirea modernă, ființa își pierde sensul transcendental, iar frumusețea este redusă la propriul subiectivism. Ceea ce este frumos ține acum de judecata personală, de propriul gust (pp. 54 -55). Dar Abelardo Lobato nu este de acord cu această perspectivă modernistă asupra frumuseții și consideră că semnificația frumosului a fost cel mai bine clarificată de către Toma de Aquino, prin definiția dată anterior: „este ceea ce produce plăcere atunci când este perceput”. Astfel că frumosul poate fi experimentat doar de cei care au capacitatea de a-l percepe și de a obține plăcere din acest act. Frumusețea este duală, afirmam în rândurile anterioare, însă dualitatea sa nu se referă doar la Adevăr și la Bine, ci și la percepere și la plăcere, fapt care indică existența unei relații – o relație în care termenul este reprezentat de ființa umană. Percepția care indică frumosul este însoțită de o plăcere dezinteresată, care nu presupune posesia obiectului, ci doar însoțește perceperea acestuia. Astfel, frumosul nu poate ține de subiectivitatea noastră, căci plăcerea, ca indicator al frumuseții, este plăcerea a ceva, care se resimte în ceva. Aceasta transcende subiectivismul (pp. 62 – 64).

 Ființa concretă este compusă din diverse elemente, motiv pentru care frumosul beneficiază la rândul său de anumite elemente care-l compun și prin care poate fi cunoscut. Lobato continuă analiza acestor elemente prin intermediul perspectivei tomiste, care vorbește despre trei elemente principale ale frumosului: „integritas” (integritate), „proportio” (proporție) și „claritas” (claritate). Integritatea se referă la o stare de perfecțiune, căci ceea ce este integru are parte de toate părțile cuvenite. Integritatea este înrudită cu mărimea, căci un lucru, pentru a fi frumos, necesită o mărime adecvată. Atât mărimea, cât și integritatea, se subordonează naturii ființelor în care se manifestă. Proporția se referă la unitatea determinată de interacțiunea unor diferite calități la nivelul ființei. Astfel, proporția este înțeleasă prin patru concepte:  a) Simetria: se referă la faptul că elementele au o măsură exactă, iar compusul acestora poate fi intuit. Lobato afirmă că simetria aparține proporției prin faptul că presupune diversitate și ordine la nivelul părților componente ale unui întreg; b) Armonia: referitoare la legea sau principiul unificator care acționează asupra unei ființe; c) Ritmul: indică mișcarea ordonată a succesiunii sunetelor care sunt caracterizate prin intermediul unităților de timp și a accentelor inegale, având aplicabilitate în toate artele derivate din muzică. Pentru ființele aflate în mișcare, ritmul reprezintă raportarea la o axă care beneficiază de o măsură exactă în cazul părților care se succed. Claritatea poate fi considerată o calitate a frumuseții doar în măsura în care este situată în formă, căci aceasta din urmă îi oferă expresie ființei, prin inteligibilitate și manifestabilitate. Claritatea subordonează, prin influența sa, elementele întregului și ale proporției, cuprinzându-le astfel. Frumusețea este „splendoare a formei” (pp. 79 – 91).

 Ființarea este ceea ce este, ne spune Lobato, însă acesta atrage atenția asupra dedublării acestei definiții, întrucât Toma de Aquino numește ființare tot „ceea ce participă la ființă într-un mod finit.” (p. 97). Natura umană poate cunoaște „ceea ce «are o esență care participă la ființă»”, aceasta fiind ființarea. Ființarea necesită îndeplinirea a trei condiții: a) conversiunea cu ființarea – adevărul ființării rămâne același, chiar și atunci când subiectul și predicatul sunt inversate, fiindcă ambii reprezintă același obiect; b) dezvoltarea noțională de la implicit la explicit – judecățile sunt valabile doar atunci când copula reunește un predicat și un subiect care au conținuturi diferite; c) derivarea treptată a proprietăților – se realizează prin intermediul unui proces ordonat, în cadrul căruia prima proprietate reprezintă suportul celei de-a doua, iar aceasta din urmă o conține și o determină pe cea dintâi. Noțiunile ultime sunt mai complexe decât noțiunile prime, iar proprietățile referitoare la ființarea absolută trebuie să le preceadă pe cele referitoare la ființarea exprimată prin intermediul altei referințe (pp. 98 – 100).

 Ființarea și non-ființarea se exclud reciproc, întrucât ființarea este ceva, adică altceva decât nimicul, pe când non-ființarea este întocmai nimicul. Ființarea este un non-nimic, în sensul în care ființarea este ceva, un „ceva” afirmativ. Ființarea este Unu, căci Unu neagă divizarea ființării. Ființa simplă este Unu, pentru că simplul nu permite divizarea; Ființa compusă este Unu, întrucât compusul nu poate exista dacă părțile sale sunt divizate. Examinarea ființării se realizează în relație cu ceva cu care aceasta se poate afla în acord. În primul rând, ființarea este subiect în această relație, iar în al doilea rând, ființarea indică termenul acestei relații, adică sufletul. Adevărul indică faptul că ființarea poate fi adecvată intelectului, iar adecvarea se produce între lucruri diferite. Ființarea este un lucru real, nefragmentant; totodată, ființarea este intelectul; ființarea este plasată între două intelecte, iar adecvarea în raport cu ambele intelecte permite ca ființarea să poată fi adevărată. „Binele exprimă acordul ființării cu partea apetitivă.”, Binele este ceea ce doresc toate lucrurile, căci prin obținerea Binelui acestea se perfecționează. Toma de Aquino afirmă că «Este bun ceea ce perfecționează latura apetitivă sub forma scopului.». Pentru a fi perfectiv, un lucru trebuie să fie perfect, fapt pentru care Binele trebuie să fie perfect. Această perfecțiune din Bine acționează asupra lucrurilor precum un principiu, dar și precum o cauză finală. Atât actul ființări, cât și actul însuși (esse), pot determina perfecțiunea. Cele trei condiții pe care Binele le îndeplinește pentru a-și păstra proprietatea transcendentală sunt: convertibilitatea cu ființarea, adecvarea cu partea apetitivă și derivarea după adevăr (pp. 101 – 106).

Text realizat de Radu Mihai.

Sursă:

Abelardo Lobato, Ființă și frumusețe, trad. Ilinca Ilian și Beatrice Marina, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007

surse imagini: okazii.ro, abebooks.com, laopiniondezamora.es


2 gânduri despre “‚‚Ființă și Frumusețe’’ la Abelardo Lobato sau întoarcerea la kalofania ființei

  1. Pentru cei ce vor sa gaseasca in intelesul filosofiei ceva viu, ceva care sa le miste fiinta, din perspectiva mea diletanta, este nevoie de echilibrul „puterilor” in suflet. Eu am inteles din Banchetul lui Platon ca pentru Socrate, Frumusetea este o chemare, in termeni moderni cel mai potrivit mi se pare Aspiratie. Si ca nu Frumusetea este produsul Dragostei ci Dragostea este produsul Frumusetii. Din atractia catre frumos se naste dragostea.
    Incercarile de a „măsura” frumusetea dupa armonie, claritate, etc, reusesc de minune sa distruga orice frumusete, insa da, cu un castig de cunoastere. Pentru mine Frumusetea este un fel de intelegere inainte de cunoastere, un bine fara substanta, bine zice autorul „frumusețea se află în formă și beneficiază de claritate și splendoare, arătându-se precum o aură în jurul ființei” dar poate ca daca cineva intelege armonia, nu va fi neaparat sensibil la frumusete, deoarece frumusetea fiintarii depaseste formele acesteia.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.