Perspectiva învățării: teoria lui John Dollard & Neal Miller asupra dezvoltării personalității

Perspectiva învățării

 Pentru început, este necesar să menționez că bazele acestei perspective sunt oferite de orientarea școlii behavioriste de psihologie, care s-a dezvoltat pe parcursul secolului anterior prin intermediul lui J. B. Watson. Acesta din urmă considera că psihologia ar trebui reorientată de la studiul conștiinței și al introspecției către analiza reacțiilor indivizilor umani în cadrul unor contexte situaționale. În acest sens, putem deduce faptul că obiectul de cercetare al behaviorismului este comportamentul uman.

 Comportamentul reprezintă o „conduită a unui subiect luat în considerare într-un mediu și într-o unitate de timp dată.” (Sillamy, 2000, p. 74) sau „ansamblul reacțiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un organism, prevăzut cu sistem nervos, le execută ca răspuns la stimulii din ambianță, care, de asemenea, sunt obiectiv-observabili. Echivalent al termenului de behaviour, în sens larg, reacție totală a unui organism, prin care el răspunde la o situație trăită, în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne și ale cărui mișcări succesive sunt orientate într-o direcție semnificativă.” (Tilquin; Lenhardt; apud. Neveanu-Popescu, 1978, p. 123).

 În acest sens, behaviorismul afirmă existența unor paralele directe între natura umană și cea animală, în special în ceea ce privește modalitățile de dezvoltare a capacității de învățare. Mediul natural și experiențele trăite influențează mintea umană, precum și motivațiile și comportamentele unei persoane. Totodată, behaviorismul susține că toate comportamentele ființelor vii, indiferent de cât de complexe ar fi acestea, se pot reduce la relația dintre stimuli și răspunsuri asociate. Învățarea noilor comportamente se realizează prin condiționare clasică și condiționare operantă, dar și prin modificarea vechilor comportamente, utilizând un sistem de recompense/pedepse sau de imitare/observare a altor comportamente. Acest proces poartă denumirea de „modelare” (Woollard, 2010).

 Conform lui Ajzen (2005), există trei categorii de răspunsuri la nivelul activității individului uman: răspunsuri cognitive, răspunsuri afective și răspunsuri conative. Alături de acestea se încadrează două modalități de răspunsuri: cele verbale și cele nonverbale. Astfel, putem realiza o schemă a modului în care răspunsurile interferează cu atitudinile pe care le dezvoltă o anumită persoană în interacțiunea cu mediul înconjurător:

 Modul de răspuns verbal, care se împarte în:

a) Categoria cognitivă: expresii ale credințelor despre atitudinea unui obiect;

b) Categoria afectivă: expresii ale sentimentelor față de atitudinea unui obiect;

c) Categoria conativă: expresii ale intențiilor comportamentale.

 Modul de răspuns nonverbal, care se împarte în:

a) Categoria cognitivă: reacții perceptive asupra atitudinii unui obiect;

b) Categoria afectivă: reacții fiziologice asupra atitudinii unui obiect;

c) Categoria conativă: comportamentele vizibile față de atitudinea unui obiect.

 Ajzen susține că este necesar ca omul să realizeze diferența dintre atitudini și trăsături. Chiar dacă ambele concepte se referă la constructe latente și ipotetice, a căror manifestare variază în contextul unor răspunsuri observabile, există anumite caracteristici care le diferențiază: atitudinile reprezintă răspunsuri a căror evaluare se realizează „în natură”, căci ele sunt direcționate către un obiect sau către o țintă, precum o persoană, o instituție sau un eveniment; în schimb, trăsăturile constituie o serie de tendințe de răspunsuri care există în cadrul unui anumite dimensiuni (conștiinciozitate sau sociabilitate, spre exemplu). În același timp, trăsăturile nu pot fi utilizate cu scopul de a evalua și nu sunt axate pe un obiect extrinsec particular, ci pe individul propriu-zis.

 Perspectiva învățării ne spune că personalitatea este compusă din repertorii comportamentale bazale. Din momentul nașterii, copilul învață sisteme complexe de abilități în cadrul a trei sisteme generale: limbaj-cognitiv, emoțional-motivațional, senzorio-motor. Avansarea în cadrul complexității de interacțiuni cu mediul înconjurător determină învățarea. Nou-născutul nu beneficiază de repertorii comportamentale bazale, având un comportament lipsit de organizare, însă el beneficiază de mecanisme de răspunsuri (încă neorganizate) în relație cu stimulii externi. Învățarea comportamentelor organizate ca reacție la stimulii întâlniți pe parcursul creșterii determină dezvoltarea. În acest sens, există o serie de „subrepertorii” pe care procesul de învățare le combină (spre exemplu, faptul că limbajul este compus din subrepertorii învățate în mod separat), precum și o serie de repertorii care constituie fundamentul învățării de mai târziu a repertoriilor avansate (spre exemplu, faptul că abilitățile algebrice se bazează pe învățarea în prealabil a operațiilor aritmetice). Mediul extern și repertorii interacționează, ceea ce produce apariția experienței, a învățării și a comportamentului. Învățarea repertoriului comportamental bazal este permisă de către mediul de dezvoltare în care trăiește individul respectiv. Comportamentul bazal se află în relație directă cu comportamentul acelui individ, fiind o funcție a situațiilor experimentate de acesta (Staats, 1996).

 Așadar, perspectiva învățării se bazează pe teoriile comportamentale și desigur pe cele ale învățării, identificând determinanții conduitelor umane în factorii de mediu. La baza acestor teorii se află rezultatele experimentelor de laborator, care la început au fost realizate pe diferite specii de animale, cum ar fi șoarecii sau porumbeii (Engler, 2014). Conceptele majore ale perspectivei învățării sunt: reîntărirea, pedeapsa, răspunsul, condiționarea, situația sau repertoriul comportamentului de bază. O contribuție importantă în această arie a fost adusă de personalități precum John Dollard, Neal Miller, Arthur Staats sau B. F. Skinner (Corr & Matthews, 2009).

Teoria lui John Dollard & Neal Miller asupra personalității

 Engler (2014) ne spune că John Dollard și Neal Miller au dezvoltat, pe parcursul secolului al XX-lea, o teorie asupra dezvoltării personalității, bazându-se pe teza lui Clark L. Hull referitoare la învățarea stimulilor și a răspunsurilor. În viziunea celor doi psihologi americani, structura personalității umane poate fi definită ca o serie de comportamente. Acestea din urmă reprezintă serii de asocieri între stimuli și răspunsuri, care au fost învățate pe parcursul timpului. Astfel, comportamentele sunt structuri temporare, căci ele pot apărea și dispărea, pot fi învățate sau dezvățate. Dezvoltarea personalității se produce pe baza reducerii tendințelor, dar și prin intermediul învățării unor tipologii comportamentale. Tendința constituie un stimul a cărui intensitate este ridicată și care poate produce disconfort. Conform doamnei Engler, Hull susține în cadrul teoriei sale faptul că învățarea se manifestă doar atunci când răspunsul organismului este urmat de reducerea nevoilor sau a tendințelor. Astfel, Dollard & Miller ajung la concluzia că reducerea impulsurilor este o întărire pentru frecvența comportamentelor umane. Individul uman ajunge să se comporte în conformitate cu modalitățile care îi oferă posibilitatea de a diminua tensiunea produsă de intensitatea impulsurilor. Impulsurile principale se asociază cu procesele psihologice care sunt necesare și care contribuie pentru supraviețuirea comportamentului uman (impulsul produs de foame, de sete, de nevoia de somn etc.). Pentru ca impulsurile principale să fie satisfăcute, este necesară medierea lor de către impulsurile secundare. Acestea din urmă sunt considerate ca fiind efecte ale impulsurilor principale.

 Toate acele evenimente care sporesc potențialul de manifestare al unui anumit tip de răspuns particular sunt denumite „întăriri”. Acestea sunt de două feluri: principale – presupun reducerea impulsurilor principale; secundare – sunt neutre, însă beneficiază de o valoare de recompensă în momentul în care se asociază cu cele principale. Dezvoltarea răspunsurilor comportamentale specifice se produce prin intermediul învățării. Odată născut, omul beneficiază de structuri bazale care au ca scop reducerea impulsurilor primare. Aceste structuri sunt răspunsuri-reflex, adică răspunsuri automate la stimuli specifici, care sunt necesare pentru ca individul să poată să supraviețuiască, și răspunsuri înnăscute, care se referă la faptul că există o certitudine a apariției unor anumite răspunsuri înaintea altora (Ibid.).

 John Dollard & Neal Miller (1950, apud. Ibid.) afirmă că procesul de învățare poate fi împărțit în patru mari concepte:

  1. Impulsul – reprezintă stimulul care produce acțiunea individului, prin predispoziția determinată de activarea sa;
  2. Indicația – constituie o serie de stimuli specifici, care transmit organismului momentul, locația și modalitatea răspunsurilor;
  3. Răspunsul – considerat ca fiind o reacție la adresa indicației primite. Fiindcă răspunsurile apar într-o ierarhie, ele sunt gradate în conformitate cu probabilitatea de apariție proprie. Chiar și așa, ierarhia înnăscută poate fi modificată prin intermediul învățării;
  4. Întărirea – se referă la efectul pe care îl are răspunsul. Întărirea operativă constă în reducerea impulsurilor: dacă răspunsul nu este întărit de satisfacerea impulsului, atunci el este eliminat. Această eliminare nu presupune dispariția totală a răspunsului, ci inhibarea sa, în detrimentul unui alt răspuns care va deveni mai puternic în cadrul ierarhiei respective. Dacă răspunsurile actuale nu sunt întărite, atunci individul uman se confruntă cu o dilemă de învățare și este nevoit să utilizeze alte tipuri de răspunsuri, până când unul dintre acestea se va dezvolta în așa fel încât să satisfacă impulsul existent.

 Conform acelorași doi autori, procesele inconștiente beneficiază de doi determinanți principali: primul dintre aceștia se referă la natura inconștientă a individului uman, la incapacitatea acestuia de a putea conștientiza totalitatea impulsurilor și indicațiilor proprii, întrucât multe dintre acestea sunt „neetichetate”. Ceea ce vreau să spun este faptul că există posibilitatea ca impulsurile și indicațiile să se fi manifestat dinainte ca individul să-și fi însușit limbajul, astfel încât el nu a dispus în acel moment de capacitatea de „etichetare”. De asemenea, există societăți în cadrul cărora diverse indicații nu au fost sau nu sunt etichetate, motiv pentru care ele pot rămâne inconștiente. Etichetarea poate suferi distorsiuni, ceea ce poate afecta percepția conștientă a acelui individ (ex. confundarea vinovăției cu frica – astfel, individul va reacționa în situații periculoase ca și cum ar fi vinovat). Al doilea determinant se referă la faptul că procesele inconștiente reprezintă răspunsuri care au fost cândva conștiente, dar care au suferit un proces de reprimare din cauza ineficienței lor. În viziunea acestei teorii, atât reprimarea, cât și proiecția, identificarea, raționalizarea etc. (mecanismele de apărare descrise de Freud) sunt răspunsuri învățate.

 Referitor la Freud, putem identifica o influență a teoriei sale asupra dezvoltării psihosexuale a copilului și în teoria lui Dollard și Miller. Aceștia din urmă consideră că procesul de dezvoltare al copilului beneficiază de patru stadii critice: situația de hrănire, antrenarea curățeniei, antrenarea sexului și controlul furiei și al agresivității. Fiecare dintre aceste stadii suportă influența condițiilor sociale de învățare, care sunt impuse de către părinți. Putem realiza o paralelă între aceste stadii și cele ale teoriei dezvoltării psihosexuale: stadiul oral pentru situația de hrănire, stadiul anal pentru situația de curățenie și stadiul falic pentru situația de control al furiei și al agresivității. În orice caz, teoria celor doi psihologi americani afirmă că evenimentele de pe parcursul dezvoltării umane sunt cele care modelează și determină comportamentul viitor al acelui individ. Finalizarea acestor stadii permite manifestarea procesului de învățare, care le înlocuiește și permite manifestarea comportamentelor învățate, atât pe parcursul dezvoltării, cât și pe parcursul perioadei prezente (Ibid.).

Articol realizat de Radu Mihai.

Surse bibliografice:

Ajzen, I. (2005). Attitudes, Personality, and Behavior. New York: Open University Press.

Corr, P., & Matthews, G. (2009). The Cambridge Handbook ok Personality Psychology. New York: Cambridge University Press.

Engler, B. (2014). Personality Theories – An Introduction. Wadsworth: Cengage Learning.

Neveanu-Popescu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albastros.

Sillamy, N. (2000). Dicționar de Psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic.

Staats, A. W. (1996). Behavior and Personality: Psychological Behaviorism. New York: Springer Publishing Company, Inc.

Woollard, J. (2010). Psychology for the Classroom: Behaviourism. New York: Routledge

Sursă imagine reprezentativă: http://www.skillshare.com

Sursă foto #1: flandershealth.us

Sursă foto #2: nasonline.org

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.