7 munți pe ale căror poteci ai putea să-ți drumețești gândurile și pașii | lumeninmundo

Tarcău

Din grupa Carpaților Orientali, munții Tarcău sunt mai puțini cunoscuți. Valea Trotușului este o cale de acces. Traseele marcate sunt cvasi-inexistente. Un marcaj vechi existând din Brusturoasa prin Camenca. Nu l-am ales. Doar cu harta am ajuns prin Ghimeș-Tărhăuși pe drumuri inexistente pe hărți, drumuri forestiere bune, construite de exploatatorii de lemn ce se uitau la noi ca la extratereștri.  După ce am depășit drumurile forestiere, peisajele cu versanții acoperiți de zăpadă, ceața învăluind totul te transpunea parcă într-o altă lume. Cum spunea un drumeț în cale: mergeți spre Grindușu și dincolo de el, acest dincolo era deja în peisaj. Însă peisajul avea și ceva dezolant. Unii versanți erau goliți de brazi, goliciune ieșind în evidență în ciuda zăpezii care acoperă totul: toate diferențele, toată distrugerea și mizeria umană.

Și această distrugere avea să ne ajungă din urmă. Pe drumul de întoarcere ne întâlnim cu o trupă ce ne ia la rost cu prezența noastră. Citisem că așa-zișii pădurari s-au mai luat de drumeții pe căile pădurii, pe poteci nemarcate, fiindcă ar trebui să aibă un permis. Printre întrebările adresate nouă este dacă filmăm ceva pe acolo…cu siguranță ar fi fost ceva de filmat. Trecând de la o atitudine împăciuitoare la una agresivă cu ‚‚hai la poliție’’, trupa înarmată cu topoare și cuțite ne-a dat pace. Ieșirea din lumea Tarcăului a fost bruscă dar farmecul peisajului rămâne pentru totdeauna cu un dincolo abia strecurat printre amintiri.

Penteleu

Valea Bâscii spre Gura Teghii și Varlaam este de o frumusețe comparabilă, fără exagerare, cu cea de pe Valea Prahovei. Infrastructura este limitată, iar gunoaiele aruncate pe malurile râului sunt prea multe pentru a le trece cu vederea prin peisajele minunate. Din Varlaam pe valea Bâscii Mari am pornit spre Penteleu avertizați că nu vom ajunge pe vârf din cauza zăpezii mari de pe culmi. Acompaniați de sute de urme ale animalelor prin zăpadă, bune pentru reîmprospătarea cunoștințelor zoologice, am făcut, dus-întors, cea mai lungă drumeție într-o zi: un pic peste 40 de km. Deși nu este pe hartă, de undeva de pe drumul forestier începe o cărare marcată cu cruce-roșie înspre vârf. Într-adevăr cu cât avansam cu atât stratul de zăpadă creștea.

bty

Ne-am oprit când zăpada ne trecea de genunchi. Pe drumul de întoarcere, prin noapte, nu aveam să fim singuri. Vânătorii noștri vajnici târau în spatele mașinilor prada împușcată. La un moment dat în marginea drumului luminat de luminile noastre s-a ridicat ținuta maiestoasă a unui cerb.  Ne-am oprit să întrezărim mai mult. Ne-am apropiat, dispăruse. Fusese un cerb, spiritul unui cerb împușcat, spiritul pădurii sau doar o halucinație comună prin sugestie? Întorcându-ne la miezul nopții, am fost la un pas de a fi căutați de jandarmii montani alertați de niște gazde prea grijulii. Noroc cu vânătorii nocturni care i-au asigurat că suntem bine, împreună cu spiritele nocturne rătăcind prin bezna munților.

Piatra Mare

Dinspre Predeal nu ai cum să ratezi munții Piatra Mare chiar dacă sunt mai puțin cunoscuți și abia trec de 1800 de metri. Dar pentru drumeție sunt potriviți. Pe vârf  am avut surpriza să găsesc mai mulți oameni lăsându-se scăldați în soare sau jucând cărți. Un răstimp de liniște și de tăcere la înălțime este o mică terapie. Poate de aceea pe culmi majoritatea erau oameni în vârstă, în timp ce tinerii se jucau prin parcuri, însă au timp să crească spre înălțimile terapeutice.

Coborârea pe banda albastră înspre Timișul de Sus nu-i lesnicioasă cu cărările devastate de puhoaiele ploilor și vegetația invazivă, deși se intervenise pentru întreținere, dar face parte din farmecul cu greutate al drumeției montane.

Postăvarul

Cel cunoscut de brașoveni, pe care se ajunge cu telegondola, merită și el descoperit în sălbăticia sa. Dinspre halta Timișul de Sus după drumul forestier urmează un drum spălat până la piatră de ploi. În sălbăticia versantului, un fluture ”ochi de păun de zi” nu putea să rateze compania umană. De asemenea un șarpe de sticlă s-a repezit să se ascundă speriat de pașii abia strecurați pe cărarea ascunsă de crengile joase.

Niște trecători s-au iluzionat că numele lor vor rămâne în copacul vieții, dar numele, pașii, urmele noastre se șterg încet, topindu-se în marele arbore al vieții.

Coborârea de pe Postăvarul ar fi prea lesne pe cărările marcate. De ce nu prin Pârtia Lupului? Mai bine nu încercați. Lăsând în urmă Postăvarul, privind bradul solitar stând deasupra, ni se pare că o parte din gândurile noastre au rămas acolo cu el, la înălțime.

Cozia

Masivul Cozia din vecinătatea Oltului poate părea dinspre Olt, dinspre Păușa pe banda albastră, o drumeție ușoară până la peste 1600 cu o diferență de nivel de aproximativ 1300 de metri. Nu-i așa. Pe muchia Vlădesei uneori trebuie să te cațeri pe cabluri, urcușul nu-i lesne, dar frumusețea așternută în fața minții este o recompensă peste măsură.

Măcar până la mănăstirea Stănișoara/Stânișoara este o drumeție fără mare efort, iar pe cale ești invitat la odihnă și belvedere.

Coborârea pe Muchia urzicii este uneori dificilă. Sub tunetele și fulgerele ce se risipesc repede, prin tăcerea copacilor nemișcați, speriind animalele sălbatice, privit curios de ciutele blânde, ai o cale lungă în fața ta călătorule. Pentru frumusețe îți trebuie răbdare.

Și dacă în noapte încă nu ai dat de vreo luminiță a vreunui cătun, dacă în albia devastată a unui pârâu cu pietre, crengi, trunchiuri, te descoperi doar tu, tu și pădurea întunecată în care lumina abia răzbește, s-ar putea să descoperi că acolo ești cu adevărat prin tine însuți și doar cu tine însuți. Mergi mai departe curajos, deja te-ai regăsit și ești acolo cu adevărat, iar pădurea, animalele, pârâul, valea, cerul cu stele, luna, sunt ca și tine într-un peisaj pregătit să fie privit, trăit, simțit.

Ciucaș

Oh, Ciucaș, atracție pentru o mulțime de oameni, cu drumurile bătute de mulți călători, urnindu-și picioarele și roțile înspre tine. Cu frunțile de piatră ascunse de nori, Ciucașul aștepta călătorii de care  abia aveai loc pe coama lui cea mai înaltă.

Dar cum spunea un drumeț: este loc pentru toți pe munte. Chiar și pentru zecile de alergători vajnici. Versanții verzi, cu floricele ascunse și sfioase, alternând cu blocurile de piatră rotunjite, sculptate de vânturi și de ploi fac farmecul aparte al Ciucașului. Babele la sfat sunt doar o părticică din acest farmec.

O coborâre ce înconjoară culmea Tigăilor Mari oferă frumusețea proprie Ciucașului. Uneori blocurile de piatră ieșind din verdele culmilor par niște căsuțe construite de personaje de poveste, încât cauți să zărești intrarea sau fereastra la ele. Alteori par niște capete gânditoare ale munților, parcă măcinate de același gând tăcut, dincolo de zgomotul  oamenilor. Oamenii, purtându-și pe cărări gândurile lor risipite prin vorbe, gândurile lor tăcute precum capetele munților Ciucaș.

Iezer-Păpușa

La începutul lui noiembrie m-am întors după aproape un an în Iezer-Păpușa, la sud-est de munții Făgăraș. Dacă anul trecut în noiembrie am urcat în Păpușa, acum a fost rândul Iezerului. Zăpada nu a fost ca anul trecut în noiembrie,

spre Păpușa prin Găinațul Mare în noiembrie 2017

dar ascensiunea pe banda roșie de la cabana Voina(980m) până la 1600 nu este ușoară. Apoi culmile se domolesc. Dincolo de stâna de la 1622 intrăm într-o altă lume: a culmilor îngăduitoare cu drumețul obosit și încercat de urcarea abruptă.

Cerul uriaș, deschiderea privirii spre mari depărtări, pietrele colorate strălucind în razele soarelui, fac prizoniere privirile și gândurile.

cei mici mereu sunt mai temerari

un alt unt al pamantului

De la crucea Ateneului, mai ales dacă ziua este scurtă, tentația de a coborî spre lacul Iezer este mare, dar până la Iezerul mic(2383m) este doar jumătate de oră, dus-întors, de la cruce. Iar dacă ziua este răbdătoare Iezerul mare așteaptă la rând.

Coborârea pe drumul de vară prin Valea jepilor, printre culmile munților, este o cufundare într-un verde nemărginit, alunecând pe lângă undele pâraielor. Ultima parte cu trecerile prin albiile pâraielor, pe lângă ele, alături de ele, amintesc călătorului prin Retezat de acesta.

Doamna Bătrâna și Domnul Iezer în confluența destinelor

Râul Târgului prăbușindu-se în praguri

Noaptea, drumurile line par să te îndrume încet spre un acasă, spre un adăpost, dar pentru drumeț oriunde este acasă, iar muntele este cea mai frumoasă casă. Suntem trecători prin viață, drumeți pe căile ei, intră așadar în peisaj, urcă, coboară, asudă, bucură-te de frumusețe, poartă-ți gândurile pe potecile casei noastre călătorule. Este loc și timp pentru fiecare drumeț și drumul lui, întru nemărginita și inefabila existență, unde se întâlnesc munții și mările, cerul și pământul, zeii, animalele, plantele și oamenii…

articol de Cătălin Spătaru

pozele îmi aparțin fiind făcute din noiembrie anul trecut până-n prezent. Poza reprezentativă este de pe munții Văcarea pe traseul spre Crucea Ateneului/Iezerul Mic.