Mario Vargas Llosa – Rătăcirile fetei nesăbuite

Cuplul etern/ocazional între iubirea metafizică și jocul pasiunii

pinterestcom

 Deși titlul pare moralizator, nu ar fi îndeajuns pentru carte doar înțelegerea ei printr-o interpretare morală. Să fi devenit Llosa la 70 de ani moralist după Mătușa Julia și condeierul sau după Pantaleon și vizitatoarele? Ar fi prea puțin pentru „minciuna’’ ficțiunii acestui roman să ascundă doar un „adevăr’’ moral. Oricum, ca să vorbim ca la carte, opera se detașează de autor, iar înțelegerea ei depășește ceea ce a intenționat să transmită el.

 Să rătăcim împreună cu fata nesăbuită prin labirintul pădurii narative. O fată ce-și ascunde originea și numele pentru a deveni bogată, pentru a ieși dintr-un cartier mizer al Limei. Totul pare a fi banal dacă n-ar fi el, naratorul, ce se îndrăgostește iremediabil de ea, ascunsă sub diverse nume și măști, întâlnindu-l și fugind mereu de el. Cei doi se caută, fug unul de celălalt, se întâlnesc ocazional, firul narativ rătăcește din Peru prin Franța, Anglia, Japonia, Spania, prin diverse culturi, reamintind mode, curente literare, mișcări politice, mentalități, dictaturi…Rătăciri ale regimurilor democratice și dictatoriale, căutări și eșecuri ale mișcărilor culturale și politice, comportamente supuse mentalităților oficiale ce ascund perversitate și violență, alcătuiesc fundalul iubirii dintre cei doi. Ea devine de la luptătoare comunistă la nevastă de aristocrat sau amanta unui ‘mafiot’ japonez, iar povestitorul rătăcește alături de ea, fugind de ea, căutând-o, disperând, încercând s-o uite, reîntâlnind-o, iubind-o, urând-o, dorind-o cu pasiune…

libhumanitas

 În lumina iubirii metafizice, pomenite de Jaspers, sunt cei doi un cuplu pasional, pasiune stârnită de jocul respingerii și dorinței sau chiar sunt perechea eternă, trăind o iubire metafizică prin care se simt destinați unul celuilalt pentru totdeauna?  Poate sfârșitul romanului, să fie acea asumare a rătăcirilor și recunoaștere a adevărului că sunt jumătăți ai unui întreg dintotdeauna și pentru totdeauna? Dar pentru această recunoaștere a fost nevoie de ‚‚pedepsirea’’ rătăcitoarei. Însă, în lipsa ‚‚pedepsei’’, s-ar fi recunoscut acest adevăr?

 Nu avem răspunsuri și nici nu vrem. Nici nu putem, atunci când vorbim despre iubirea metafizică, decât să ne întrebăm ca Jaspers.

 Și  la ce bun aceste întrebări, presupunând faptul că nu știm că o întrebare are o parte din răspuns în ea?

 Dacă un cititor n-ar fi atent la stilul lui Llosa, ci doar la șirul de întâmplări, îmbibat de povești telenovelistice, (pseudo)pasionale  ar putea crede că a întâlnit ceva asemănător. Însă minciuna ficțiunii seamănă doar aparent cu așa ceva, căci ascunde un adevăr ce rătăcește alături de oameni, prin noi, dintotdeauna și pentru totdeauna.

surse foto: revistavelaverde.pe

pinterest.com

libhumanitas.ro

goodreads.com

peru21.pe

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s