Privind înapoi cu mânie…

Radu Mihai:

 „Ce au însemnat pentru mine anii pe care i-am petrecut în liceu?” – Ah, o astfel de întrebare necesită un lung text emoționant, o destăinuire a fericirii pe care perioada respectivă ar fi trebuit să mi-o ofere, patru ani de experiențe frumoase, prietenie, distracție, dragoste – cei mai frumoși ani din viață, redactați într-un text plin de ipocrizie și de falsitate, un mod formal de a încheia o perioadă importantă din viață, o împlinire, o evoluție, un pas înainte pe scara cunoașterii și a studiului! Bineînțeles, necesită un astfel de răspuns doar în cazul în care, într-adevăr, ai avut parte de aceste trăiri. În cazul meu, răspunsul este unul diferit:

 Pentru început, trebuie să menționez faptul că acest articol este scris de către un om care a preferat să absenteze din cadrul orelor de curs, pe cât de mult posibil. Astfel, pentru mine, anii pe care i-am petrecut în liceu au reprezentat o perioadă lungă de confuzie, o experiență pe baza căreia am învățat să accept existența oamenilor lipsiți de educație, respect sau demnitate, un timp în care am avut șansa să „cresc” alături de persoane ipocrite și pentru care inteligența constă în capacitatea mecanică de a reține o serie de informații. Ca să mă fac și mai înțeles, anii de liceu au însemnat o mare dezamăgire conturată de dorința de a renunța. Acum probabil că vă întrebați ce fel de experiență traumatizantă am întâmpinat pe parcursul acelui timp și dacă nu care cumva aceste rânduri sunt redactate de un adolescent agresat zilnic de colegi…ei bine, spre fericirea mea, răspunsul este unul negativ.

 Am coexistat alături de oameni al căror ego este dezvoltat de „celebritatea” acumulată în cadrul rețelelor de socializare, de persoane capabile să rețină informații, fără a le înțelege cu adevărat, de masculi cu manifestări de animale lipsite de rațiune, observând cum dorința de cunoaștere este suprimată de nimicurile vieții din prezent. Cel mai mult am apreciat ședințele realizate între șefii claselor de liceu, căci m-am putut bucura de contemplarea unor „idei revoluționare” cu privire la decursul orelor de studiu, dar și la activitățile extracurriculare, idei care nu au reușit să fie puse niciodată în practică. Oricum, posibilele experiențe cu adevărat educaționale erau eliminate din start, căci ele nu constituiau un prilej de pierdere a timpului, implicit nu ofereau satisfacția pe care o dorea majoritatea. Dificil, dar poate că e vina mea, fiindcă privesc lucrurile din această perspectivă. Am experimentat trăiri alături de două extreme, după cum era de așteptat, având șansa să cunosc diferite tipuri de temperament și comportament. Astfel, am beneficiat de profesori care s-au dedicat propriei slujbe într-un mod demn de apreciere, luptând pentru a elimina ignoranța, dar și pentru a implementa dorința de cunoaștere în mințile elevilor, însă am avut parte și de cadre didactice delăsătoare, de așa-ziși profesori ce predau o materie în mod succint, cât mai rapid posibil, fără prea multe explicații și cu diferite comportamente ce atestau „superioritatea” mentală a acestora, în fața unor neinițiați ca noi (mine).

 Aflat la final de liceu, încă mă aflu în stadiul de incapabilitate de a decide dacă mi-a plăcut sau nu materia pe care am parcurs-o în ultimii patru ani. Sunt de părere că am acumulat atât informații folositoare, cât și nefolositoare, detalii pe care am fost nevoit să le rețin, în mod inutil, doar pentru a obține o notă pe baza lecției respective. Având în vedere faptul că am menționat sistemul de evaluare a capacității intelectuale a elevilor, țin să îmi exprim propria părere referitoare la el: Sistemul respectiv este construit într-un mod ambiguu, stabilind inteligența unei persoane pe baza capacității de reținere a unor informații (da, am menționat din nou acest aspect), fără a pune în aplicare activitatea practică, cu atât mai puțin dezvoltarea aptitudinilor fiecărui elev în parte.

 Sunt foarte sigur că o să îmi lipsească mirosul de mezeluri prăjite, pe care îl simțeam în fiecare dimineață, în momentul în care treceam pe lângă magazinul liceului. O mireasmă, într-adevăr, de neuitat. Totuși, apogeul dezgustului l-am atins în cadrul festivității de premiere a elevilor ce au promovat clasa a XII-a, în momentul în care am realizat existența unui univers psihotic în care trăiesc o mare parte din „absolvenții” prezenți în sala respectivă. Fericiți că au încheiat perioada liceală, chiar dacă nu meritau această „onoare”, purtând cu mândrie robele care au devenit o modă printre promovanți, gândindu-se la falsul sentiment de măreție oferit de evenimentul festivității, cu un viitor luminos în viață, conturat de multele informații acumulate în ultimii patru ani din viață, aproape frenetici în momentul aruncării unei toci în aer…o frivolitate excesivă. Aș mai adăuga câteva cuvinte referitoare la ipocrizia din cuvintele rostite de anumite persoane importante din liceu, însă am rămas fără energie. Este destul să menționez faptul că a contribuit la realizarea totală a stării mele de dezgust.

 Așadar, aceasta este „scrisoarea” prin care îmi iau rămas-bun de la perioada liceală, dorind să închei cu următoarele rânduri:

Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori
Şi examene grele…
Şi azi mă-nfiori
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!

Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare…
Nimic nu mai vreu –
Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare…

Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat…
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!

George Bacovia – Liceu

 Comentariul unui elev/profesor pedant la textul sepulcral al unui elev despre o perioadă crucială:

 Dacă lumea ar fi perfectă nu ar mai fi nevoie de cunoaștere, artă, știință, religie. Dacă liceul era minunat nu am mai fi rezonat la versurile lui Bacovia, iar din elevul năpăstuit George n-ar mai fi ieșit o poezie plăcută, estetic vorbind. Dar lumea nu-i perfectă, dimpotrivă, iar liceul îi este pe măsură, uneori mai rău, alteori mai bine. ‘Munca negativului’ a bătrânului Hegel, distrugerea creatoare, lupta spirituală din școală poate duce la o poezie ca a lui Bacovia, la un text ca al lui Radu Mihai sau doar la a te da cu capul de pereți fără a înțelege prea bine ce s-a petrecut, când a trecut totul, la ce bun…

 Trecutul oricum este un imens cimitir.

 Dar nu numai atât. Nu cred că un text elogios la adresa perioadei liceului este neapărat ipocrit, poate fi doar superficial. Și dacă unii elevi chiar s-au simțit bine, de ce neapărat i-am acuza chiar și de superficialitate? Apoi perioada adolescenței poate fi crucială pentru că în fața lumii poți deveni activ schimbând perspectiva: nu perioada trebuie să-ți ofere ceva, ci trebuie să cauți în timpul ce ni s-a dat dobândirea a ceva bun, chiar și undeva, precum liceul descris de Radu Mihai…Dar așa este, precum spune poetul, școala dă lumii oameni blazați, și nu numai ea. Poate de aceea apare rămânerea într-o perspectivă pasivă în care acuzi că nu ți s-a dat, dăruit într-o perioadă precum cea a liceului…Punerea accentului pe memorare fără legătură cu practica, cu creația proprie fiecărui elev, probabil face parte din aceeași transformare în om pasiv și blazat. Probabil la fel, din aceeași pasivitate, Radu Mihai in ultima lui zi ca elev a ramas la o festivitate pentru a ajunge la apogeul dezgustului.:)) Dar și dezgustul, greața sunt importante. Sartre a scris o carte despre greață, iar existențialismul a făcut din ea o stare revelatoare pentru existența noastră în lume. E bine totuși că Omar Khayyam i-a mai mângâiat dezgustul lui Radu Mihai.:)

 Ca elev, în ultima mea zi de liceean am părăsit festivitatea de premiere spunând către colegi că: ”nu datorez nimic acestui liceu!”. Și înainte de a  fi mustrat de o colegă, deja conștiința mea mă mustrase că (mă) mint. Dar cum spune Hesse: ”am învățat în școală numai latină și minciuni”…înainte de aceasta susținând că școala i-a dăunat mult și că nu cunoaște vreo personalitate căreia să nu-i fi făcut la fel. Iar Hesse a fost contemporan cu Bacovia.

 Bacovia avea profesori pedanți. În vremea liceului meu, o profesoară m-a făcut pedant. N-am înțeles prea bine atunci. Dar acum ca profesor în continuarea elevului pedant i-am susținut spusele prin cele scrise. 🙂

 De multe ori, poate mereu, avem nevoie să ne distanțăm pentru a ne împăca cu sfâșierile din ființa noastră, pentru a ne recupera de unde ne-am pierdut, pentru a ne întoarce la noi înșine, însușindu-ne chiar cimitirul trecutului nostru, unde am înmormântat atâtea zile, în așteptarea resurecției viitoare.

sursa photo: http://www.geocaching.com

Anunțuri

4 gânduri despre “Privind înapoi cu mânie…

  1. Compasionez cu revoltele tale, revolte pe care le-am trait și eu la vremea școlii. Educația aflată la toate nivelurile, este o ștafetă otrăvită, care se predă cu obstinație de la o generație la alta…Desigur, este nevoie de o cu totul altă abordare a CREȘTERII omului, iar despre asta scriu în toate articolele mele.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Mii de scuze pentru acest comenariu care n-are nici o legatura cu postul dumneavoastra , dar trebuie sa va invit la leapsa 😀
    Am primit un o invitatie la un fel de „leapsa ” …cred. E prima data cand fac asta si m-am gandit sa o dau mai departe cu alte intrebari pentru a ne cunoaste mai bine:) . Sper sa accepti leapsa mea . Mai multe detalii aici :
    https://cristinaalecsandra.wordpress.com/2016/07/27/leapsa/
    Btw : I love Bacovia !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s